Nu prea am mai avut în ultima vreme timp să scriu, dar nici momentul acesta nu mi l-am ales prea bine. Tastez fragil, să nu trezesc pe nimeni, pentru că pe mine în capul nopţii mă trăsnesc cugetările. Şi cum stăteam şi visam marinari în spaţiu am sesizat încă o problemă specifică, “de-a noastră”.
Sper să fiu contrazis dacă greşesc, dar în universul meu ideal şi nepătat cu mizeria din zilele noastre omul evoluează într-un singur sens. Sensul evoluţiei e dictat de axa timpului: omul se naşte, învaţă, trăieşte, experimentează, cunoaşte, înţelege. Acestea nu sunt dictate neapărat cronologic, însă unde voiam să ajung este că omul cu cât înaintează în vârstă, devine mai înţelept. Din toate implicaţiile şi ramificaţiile înţelepciunii vreau să privesc doar una, abilitatea de a fi „open-minded”. A nu se înţelege prin „open-mind” sintagma aceea pe care o folosesc toţi cinşpeanii ăia teribilişti şi impresionişti când se definesc pe reţele de socializare. Acest „open-mind” poate fi uşor descris prin puterea de a înţelege pe ceilalţi, de a încerca a înţelege pe ceilalţi sau măcar de a voi să înţelegi; capacitatea de a ţine mintea deschisă, când trebuie.
Se presupune că un om trecut prin viaţă, un om care a avut diverse şi numeroase experienţe, care şi-a pus destule întrebări pe parcursul vieţii, poate să înţeleagă cu uşurinţă nevoile altora mai puţini experimentaţi, şi înţelegând, să controleze anumite situaţii, lasând totodată lucrurile să curgă natural. Această „deschidere a minţii” este o calitate necesară în secolul XXI când lucrurile se schimbă de la o zi la alta, evoluează; totul este diferit de cum era acum două săptămâni; oamenii se îmbracă altfel decât se îmbracau acum două săptămâni, vorbesc altfel, etc.
Nouă, generaţiilor mai proaspete, nu ne vine greu să anticipăm, tolerăm sau chiar să preluăm aceste schimbări din societate, chiar şi ţinând cont de ritmul alert şi stilul haotic în care se manifestă. Pe de altă parte, există acel timp de om pe care majoritatea fie îl apelează cu „comunist” fie cu „moşneag” sau chiar „moşneag comunist”. Este genul de om atât de îmfipt în vremuri apuse, încât refuză orice metodă de conciliere cu prezentul. Omul acesta trăieşte cu 40, 30, oricum cel puţin 21 de ani în urmă, şi o face cu stil. Acesta este fix tipul de om care deşi vede că timpurile s-au schimbat, unele lucruri au devenit mai accesibile, mai simple, mai rapide, refuză să înveţe să le folosească sau refuză să le accepte. Acum, să nu se înteleagă greşit, nu sunt un apologet al generaţiei mele, ci chiar spre partea celalaltă a balanţei mă înclin, dar în momentul în care există atâtea metode de a ne face vieţile mai uşoare (în sensul bun, de această dată) de ce să refuzi evoluţia? Aceştia sunt oamenii care apreciază istoria, dar istoria care se încheie o dată cu ei. Sunt oamenii care o dată trecuţi de anii comunismului, încă se situează acolo, idealizează dincolo de orice măsură „epoca de aur”, refuză contactul cu realitatea pe motiv că „pe vremuri făceam asta cu creionul, n-aveam calculatoare, şi o făceam mai bine”. Şi lucrurile acestea merg mână în mână cu super-puterea specifică românului: aceea de a şti, şi de a se pricepe la orice. Adică, ei oricum ştiau tot de acum 20-30 de ani; ce noutate i-ai putea da omului care le ştie pe toate?!
Nu de puţine ori m-am trezit şi eu suprins (cuvânt blând) de anumite noutăţi, ce îmi păreau greu de digerat. Comentăm, judecăm, ne plângem, dar în cele din urmă ajungem să le acceptăm. Istoria va avea mereu „twists and turns”, bune sau rele. Înainte de a le combate, cel mai bine ar fi să privim din toate perspectivele: înţelegând, accepţi, mergi mai departe.
