Cât de uşoară să ne fie viaţa, totuşi? partea I.

                Aceasta este una din întrebările care m-au preocupat destul atât în trecut, cât şi în prezent. Este destul de greu de încadrat problema, datorită factorilor care intră în discuţie. Cred că prima dată când mi-am pus problema aceasta a fost după ce am vazut filmul Idiocracy, scris de creatorul serialului Beavis and Butthead. Ideea din spatele filmului este una foarte simplă, dar cu greutate, o boală la care începem să-i observăm simptomele: ne tâmpim pe zi ce trece, ne prostim cu fiecare generaţie care se naşte, devenim mai ingnoranţi şi mai superficiali cu fiecare trend care se naşte. Cum se ajunge aici? Ne răspunde iar filmul. Sunt prezentate sumar două cupluri, două tipologii umane: intelectualul, cu un IQ above average şi un fel de ţăran de-al nostru (cu sens peiorativ, nu ţăranul de la sat) care locuieşte în rulotă cu mulţi copii în jurul lui, adormind în faţa televizorului cu berea în mână. Cuplul de intelectuali are rezerve în privinţa procreerii, fiind nesiguri în faţa condiţiilor materiale necesare creşterii unui copil, mai amână problema, apar probleme legate de concepere, dar reuşesc să facă un copil. De partea cealaltă,unul din copii cuplului mai noncomformist (unul din cei 5-7-13, nu mai reţin) ajunge căpitanul echipei de fotbal a liceului, iar în noaptea câştigării unui campionat trage lângă el vo 5 majorete şi le urează un sincer „I’m gonna f%#$ you all” , gen. Astfel că arborii genealogici ai celor două familii ajung să se diferenţieze foarte mult: unul cu câte unu-doi copii la familie, şi altul cu câte 5-10 probabil.  Pare simplist şi grăbit pusă problema dar, în opinia mea, prezintă un adevăr cât se poate de trist.

                În pofida duşmanilor, nu puţini la număr, tehnologia a prevalat. Religia, tradiţionalismul, conservatorismul şi multe altele au pus beţe în roate progresului ştiinţific, dar n-au făcut decât să întârzie inevitabilul. Dar oare ne este necesar şi folositor tot ce apare? Sau o întrebare mai pertinentă: ştim să folosim într-un mod eficient ceea ce ne-a fost pus pe tavă de sute de inventatori în ani de muncă? Am ajuns în punctul în care telefonul, PC-ul, laptopul, internetul, fac parte din nevoile noastre de bază (câţi rezistă mai mult de o zi fără să folosească una din cele menţionate mai sus?!) din moment ce uităm şi de foame şi de sete când ne hrănim din ele.

                 Nu o dată m-am întrebat oare cum reuşeau oamenii pe vremuri să ţină legături la distanţă, să-şi facă slujbele cum trebuie, să găsească informaţii în lipsa mijloacelor tehnologice pe care astăzi le luăm for granted. Totuşi, chiar şi dacă ţineau legătura prin scrisori, nu cred că ajungeau să folosească limbaj gen IM sau hi5, şi nu cred că uitau să scrie corect în limba maternă, ci şi-o perfecţionau. Nu prea pot să mi-i imaginez pe Marx şi Engels stând pe messenger până în dimineaţă punând la cale Manifestul Partidului Comunist, aşa cum nu-mi pot imagina operele lor puse pe blog după ce au fost dezbătute pe messenger, sau revoluţiile socialiste puse la punct pe Facebook. Nu-mi pot imagina nici cronici care să menţioneze conferinţele pe messenger între Erasmus de Rotterdam şi Nicolaus Olahus. Câţi dintre noi ar putea scrie o lucrare fără Google sau articole şi cărţi digitale, câţi oare mai sunt care citesc o bibliotecă întreagă până a-şi asuma o părere?

                Originalitatea şi rigurozitatea sunt încet, dar sigur condamnate la dispariţie, iar la orizont nu se arată vreo soluţie la toate acestea.