Pauză

1 comments

 Iote că a venit vremea să mă întorc oleacă la rădăcini, să las laptopul, ţigările, cafelele şi plictiseala, şi să mă dedic muncilor câmpului. Sunt sigur că cititorul meu (singurul care este) va fi foarte îndurerat de lipsa mea pe blogosferă iar data viitoare îi promit c-am să scriu ceva mai serios şi mai lung, cu bătăturile de pe degete. Astfel că pentru o săptămână şi ceva îi las de gândire noile trenduri apărute în realitatea noastră ireală. Here goes:
1. Cuvântul “elegant” este complet fumat. Din sursele mele aud că în situaţia în care un prieten de-al tău este îmbrăcat mai special se procedează în felul următor: toţi se uită urât la el şi îi adresează  un compliment gen “Coae da ce elefant eşti!”.
2. Şerveţelele, batistele -şi orice fel de obiecte din gama asta de produse de şters- sunt depăşite. În cazul în care îţi vine să-ţi sufli nasul şi vrei să pari periculos şi nonşalant se aplică o versiune nouă a tehnicii moşneagului (adică cu două degete din mâna dreaptă se apasă nasul şi se suflă). Tehnica asta a mai fost folosită deci e cam 1/3 din culitatea maximă care se poate obţine. Restul de 2/3 se poate obţine fumând înainte de a aplica tehnica moşneagului. Asta face ca după execuţie să-ţi iasă fum din nări, însă şi din asfalt, sau mă rog, ce e pe asflat. Poţi speria toţi copiii de pe scară cu tehnica asta, efect garantat mai ales dacă te uiţi şi urât la ei. Crecă moşu care a făcut asta s-a inspirat din tehnica “the flaming dragon”.
3. Curelele obişnuite sunt şi ele depăşite. Cele mai faine curele, şi cele mai dorite de către femei sunt alea cu un dolar mare în faţă (dolar cu două tăieturi!), pus pe o chestie care îl face să se învârtă. Numai alea aurii prind, restul nu sunt miez.
                                                                                                Peace out, Hombres. 

Cât de uşoară să ne fie viaţa, totuşi? partea a II-a

1 comments

                   Altă problemă adiacentă celor menţionate în postul anterior ar fi că ne-am americănizat profund. Am preluat cultura şi modul de viaţă american şi le-am aşezat pe o bază şi-aşa şubredă şi mizeră (aici simt nevoia să-mi critic şi afecţiunea cronică de-a mai pune câte un termen în engleză când nu-mi găsesc cuvintele; prefer să mă explic spunând că gândesc prea rapid şi nu ţine pasul cu mine limba românăJ). Problema e că nu luăm în general ce este bun de la alţii, sau să nu spun bun că e un termen prea vag, dar cuvântul util poate fi folosit. De la fast food, la generaţia McDonalds şi obezitate; de la MTv Pop Culture şi zgomotul vizual şi fonic pe care le-am împrumutat (sau muzică şi stil, dacă vreţi să le numiţi); de la filmele americane cu adolescenţi la stereotipiile şi clasificările care stimulează ignoranţa şi superficialitatea, gen tocilari vs cool guys. Citeam acum câteva luni un articol în  care o mamă se plângea că a fost nevoită să-i cumpere copilului ei, elev în clasa I, telefon mobil pentru ca ceilalţi să nu-l marginalizeze, să nu fie catalogat drept tocilar. Adevărul este că erorile sistemului pornesc chiar de aici: mentalitatea greşită, dar universal acceptată, plus sistemul educaţional greşit de la bază, şi uite ce monstruleţi producem.Pe câţi nu-i jignesc, sau pe câţi prieteni de-ai voştri nu-i  jignesc spunând că n-am văzut un lucru mai ruşinos decât a trece pe profilele din reţelele de socializare (gen Facebook sau Hi5) la Favorite Books perle cum ar fi (din ce îmi mai amintesc) : „Nu practic sportul ăsta.”, „Doar cărţile de joc.”, „Doar asul de treflă”, „Nu citesc!”, sau altele de genul acesta. Ăştia suntem, nu este nici o exagerare.  Antagonismul acesta tocilar vs. cool nu a făcut decât să dea o justificare prostiei, forţând-o să se autoîntreţină. Câte şi mai câte scuze îşi găseşte omul spre a minimaliza slabiciunile sau insuccesele: săracul care spune că „banii nu aduc fericirea”, ros fiind de invidie; creştinul prigonit care simte nevoia să compenseze  spunând că acela care-i mai de succes nu va atinge porţile raiului; sau idiotul care îşi alimentează prostia prin „Sunt prost, dar măcar nu sunt fraier sau tocilar.” Plictisit fiind, ţin minte cum îmi spunea cineva : „Te plictiseşti?! Păi pe vremea mea nu aveam net, calculator, sau bani de terasă. Şi nu ne plictiseam, pentru că citeam jumătate din zi.” Nu prea pun preţ pe vorbele de duh care încep cu „Pe vremea mea...”, dar pot spune cu certitudine că acum 10 ani nu eram chiar în halul ăsta.
                Timpurile au devenit prea alerte, ziua este prea scurtă, iar noaptea prea lungă. Lucrurile se schimbă de la o zi la alta, trendurile evoluează, îmbracă mereu feţe noi, aduc cu ele alte plăceri, alte experienţe şi sentimente. Obişnuiţi fiind să trăim pe fugă, ne plictisim dacă suntem opriţi câteva secunde. Foarte bună ilustraţie a ceea ce spun găsisem şi într-o piesă: „We make it so damn easy, we get bored.”.  Ne-am creat reţele de socializare, instant messaging, profile online tocmai pentru a suplini ceea ce este propriu omului, o aptitudine necesară în orice am întreprinde: socializarea propriu-zisă. Lăsăm poza cea mai frumoasă pusă la profil să arate bine în locul nostru, lăsăm scrisul să înlocuiască faptul ca nu putem comunica verbal corect, lăsăm status-urile copiate din cântece şi citatele copiate de pe net să ne demonstreze inteligenţa şi profunzimea, lăsăm horoscopul să ne anticipeze ziua de mâine, lăsăm vedetele să ne înveţe cum să ne îmbrăcam şi Mtv-ul să ne impună ce trebuie să ascultăm. Folosim messenger-ul să ne contrazicem care-i mai plictisit decât care, care arată mai bine decât care, sau pentru a cerşi „commuri” sau comment-uri la poze pe Hi5 de unde vrem feedback („oare chiar arăt aşa de bine pe cât cred?!”) .Comment-uri din care normal că nu poţi trage feedback real, din moment ce toţi îţi spun că eşti „mumoasă” şi inteligentă, iar tu evident că eşti cât se poate de proastă şi urâtă, dar măcar „nu mai este alta ca tine”, altă minciună pentru că arăţi fix la fel ca alte 3000 de fete din jurul tău, care sunt probabil la fel, dacă nu mai proaste decât tine.   
                 Foarte în temă, şi pertinent scrisă, este şi ştirea de aici.

Cât de uşoară să ne fie viaţa, totuşi? partea I.

0 comments

                Aceasta este una din întrebările care m-au preocupat destul atât în trecut, cât şi în prezent. Este destul de greu de încadrat problema, datorită factorilor care intră în discuţie. Cred că prima dată când mi-am pus problema aceasta a fost după ce am vazut filmul Idiocracy, scris de creatorul serialului Beavis and Butthead. Ideea din spatele filmului este una foarte simplă, dar cu greutate, o boală la care începem să-i observăm simptomele: ne tâmpim pe zi ce trece, ne prostim cu fiecare generaţie care se naşte, devenim mai ingnoranţi şi mai superficiali cu fiecare trend care se naşte. Cum se ajunge aici? Ne răspunde iar filmul. Sunt prezentate sumar două cupluri, două tipologii umane: intelectualul, cu un IQ above average şi un fel de ţăran de-al nostru (cu sens peiorativ, nu ţăranul de la sat) care locuieşte în rulotă cu mulţi copii în jurul lui, adormind în faţa televizorului cu berea în mână. Cuplul de intelectuali are rezerve în privinţa procreerii, fiind nesiguri în faţa condiţiilor materiale necesare creşterii unui copil, mai amână problema, apar probleme legate de concepere, dar reuşesc să facă un copil. De partea cealaltă,unul din copii cuplului mai noncomformist (unul din cei 5-7-13, nu mai reţin) ajunge căpitanul echipei de fotbal a liceului, iar în noaptea câştigării unui campionat trage lângă el vo 5 majorete şi le urează un sincer „I’m gonna f%#$ you all” , gen. Astfel că arborii genealogici ai celor două familii ajung să se diferenţieze foarte mult: unul cu câte unu-doi copii la familie, şi altul cu câte 5-10 probabil.  Pare simplist şi grăbit pusă problema dar, în opinia mea, prezintă un adevăr cât se poate de trist.
                În pofida duşmanilor, nu puţini la număr, tehnologia a prevalat. Religia, tradiţionalismul, conservatorismul şi multe altele au pus beţe în roate progresului ştiinţific, dar n-au făcut decât să întârzie inevitabilul. Dar oare ne este necesar şi folositor tot ce apare? Sau o întrebare mai pertinentă: ştim să folosim într-un mod eficient ceea ce ne-a fost pus pe tavă de sute de inventatori în ani de muncă? Am ajuns în punctul în care telefonul, PC-ul, laptopul, internetul, fac parte din nevoile noastre de bază (câţi rezistă mai mult de o zi fără să folosească una din cele menţionate mai sus?!) din moment ce uităm şi de foame şi de sete când ne hrănim din ele.
                 Nu o dată m-am întrebat oare cum reuşeau oamenii pe vremuri să ţină legături la distanţă, să-şi facă slujbele cum trebuie, să găsească informaţii în lipsa mijloacelor tehnologice pe care astăzi le luăm for granted. Totuşi, chiar şi dacă ţineau legătura prin scrisori, nu cred că ajungeau să folosească limbaj gen IM sau hi5, şi nu cred că uitau să scrie corect în limba maternă, ci şi-o perfecţionau. Nu prea pot să mi-i imaginez pe Marx şi Engels stând pe messenger până în dimineaţă punând la cale Manifestul Partidului Comunist, aşa cum nu-mi pot imagina operele lor puse pe blog după ce au fost dezbătute pe messenger, sau revoluţiile socialiste puse la punct pe Facebook. Nu-mi pot imagina nici cronici care să menţioneze conferinţele pe messenger între Erasmus de Rotterdam şi Nicolaus Olahus. Câţi dintre noi ar putea scrie o lucrare fără Google sau articole şi cărţi digitale, câţi oare mai sunt care citesc o bibliotecă întreagă până a-şi asuma o părere?
                Originalitatea şi rigurozitatea sunt încet, dar sigur condamnate la dispariţie, iar la orizont nu se arată vreo soluţie la toate acestea. 

Reflecţie, acţiune, evoluţie.

0 comments
                  Doar cuvinte, trei la număr am ales, care sună bine. Pot fi slogane, imperative luat separat, valabile pentru noi, sau referiri la multe alte lucruri care nu au legătură cu ceea ce am în gând când scriu aceste rânduri.  O întrebare care s-ar cuveni, o întrebare pe care mi-am adresat-o în dese rânduri de când am început acest blog sau poate de când am început  să gândesc ar fi  : „De ce scriu/de ce aş scrie?”.  Poate mai mult decât mine se întreabă cei 3 cititori care îmi citesc rândurile şi mă înjură în gând pentru că le pierd timpul. Răspunsul, al meu cel puţin, este că scriu pentru că: sunt om, gândesc, simt, văd, aud, miros, analizez, interpretez, compar, verific, trag concluzii(mai bune sau mai greşite); am idei, la fel ca alte câteva milioane de idioţi; simt ca într-o bună zi cu soare voi ajunge în măsură să schimb ceva- în bine, de preferat; pentru că simt şi văd că oamenii care chiar gândesc- şi care o fac şi bine- se feresc să vorbească despre unele lucruri în public, se feresc de atenţie, se tem de feedback negativ, ajungând la un nivel de mulţumire şi împăcare de sine în pofida lipsei de acţiune. Prea mulţi sunt cei care văd ce se întâmplă în jurul lor, înţeleg, şi realizând, îşi pleacă capul resemnaţi.
                Mereu am fost de părere (deşi poate n-am arătat-o pe cât mi-aş fi dorit) că schimbarea -atunci când aceasta se impune- se face din interior spre exterior, de la parte spre întreg, de la individ spre societate, şi nu invers. Deşi consider foarte justă afirmaţia că, în calitate de român mă dau înţelept fără a şti nimic; sau că mă plâng prea mult de situaţia actuală, fără a propune alte soluţii sau acţiona în vreun fel, sunt de părere că suntem inutili dacă vedem ce este în jurul nostru şi pasăm povara gândului nostru  următorului trecător, privind în schimb cu amărăciune şi melancolie de parcă ne-ar fi trecut vremea deja.  Pe degeaba judeci pe cei care aruncă gunoaiele pe stradă, dacă tu arunci mizeria lângă coş; pe degeaba judeci un sistem politic, un conducător, un partid politic dacă în calitate de membru al societăţii civile nu te-ai interesat niciodată de ceea ce reprezintă toate acestea, dacă preferi să expediezi oamenii politici catalogându-i ca fiind „toţi la fel”. „Ignoranţa e binecuvântare”  şi deci pentru fiecare individ este mult mai uşor să aibă o părere formată pentru el de către trusturile de presă, prieteni, familie – decât să se intereseze singur şi să-şi formeze singur convingerile şi valorile.  Dar, destul despre asta.
                Cred că una din problemele majore ale poporului român (şi de data aceasta propun o atitudine constructivă decât una critică, inutilă, în fond) şi nu spun nici o noutate prin asta- este mentalitatea. Nici 3xGuverne Boc nu ne-ar face atât rău pe cât ne-a făcut mentalitatea noastră. Românul este astăzi o figură încordată, cu spâncenele-ncruntate, rece către universul înconjurător şi poate nepăsător, constrâns. Românul este: omul cu grija zilei de mâine headliner pe lista priorităţilor; omul care a rostit cuvântul „criză” mai mult decât oricine de pe glob, mai mult ca pretext decât ca realitate obiectivă; este bătrânul în ochii căruia capitalismul ajunge înapoi la eticheta primită în timpul dictaturii ceauşiste; este omul care a pierdut înţelesul adevărat al spiritualităţii, speranţei, credinţei, înlocuindu-le cu speranţa filantropiei, luată ca o loterie; este uneori omul care se plânge că nu are ce pune pe masă, oamenilor care-i stau alături la masă în bodegă, la un şpriţ şi o ţigară; este privit ca cel care vine în ţara ta să te lase fără loc de muncă şi să te şi fure, pe deasupra; este uneori tânărul care lucrează 2 ani departe de familie, pentru ca la întoarcere să-şi investească munca într-o maşină scumpă; este cel pe care, de cele mai  multe ori, haina îl face.  Suntem cei care facem credite nu pentru a deschide o afacere sau pentru a investi, ci pentru a ne moderniza locuinţele. Sunt cel care mă plâng de măsuri drastice, conştientizând că dosarul meu de pensie e doar unul din milioanele obţinute ilegal. Sunt cel care primeşte şomaj şi munceşte la negru, cel care face evaziune fiscală, motivându-mi acţiunile prin „ăla fură mai mult decât mine”.  Sunt cel care se plânge de faptul că salariile sunt mici, când de fapt câştig dublul salariului numai din şpagă. Sunt cel încojurat de hoţi, pe care-i fur...
                Câte s-ar putea spune,..., dar oricum poate am spus cam multe, cert este că suntem printre cele mai contradictorii neamuri de pe pământ. Stă în puterea noastră, a fiecăruia, să încercăm să măsurăm idealurile noastre cu acţiunile noastre, şi să vedem în ce măsură se potrivesc, sau care se oglindeşte în care. Neparticiparea, lipsa de implicare, nepăsarea sunt de-a dreptul acte de laşitate şi trebuie sancţionate, însă pot fi şi stimulate prin puterea exemplului. Toţi ne folosim de cuvinte, însă trebuie să ne demonstrăm că suntem capabili să ne măsurăm cuvintele cu acţiunile; cuvintele neînsoţite de fapte sunt precum o maşină modernă şi strălucitoare fără motor, şi cu interiorul putrezit.
                 Sună a discurs de propagandă, sună a vorbe goale, sună a ce vreţi voi să sune, important este să fie ascultate, măcar şi de un om. Ideea este că sunt tânăr, şi voi avea pe tot parcursul vieţii mele tatuată-n cerebel ideea cum că sunt român, şi m-am săturat ca asta să fie un lucru rău. 

Cugetări târzii, vol. I

0 comments
Uneori femeia este: 
            1) ca PC-ul ăla vechi de acasă: n-ai ce face cu el, da nici altuia nu i-l dai. Ajungi uneori să te bucuri că-l ai, dar, de cele mai multe ori te enervezi şi-ţi urăşti existenţa de cât de greu ii merge procesorul; 
             2) ca sictirul pe care-l resimţi de la prea multă tehnologie: ţi-ai dori aşa de mult ca laptopul să te lase să-l închizi o dată, de două ori pe săptămână, dar de unde. Stai jumătate din zi cu el, pentru ca atunci când te odihneşti să-ţi spună că nu stai destul de mult pe el. 
             3) cartea plicticoasă pe care te pune la liceu să o citeşti. 
          4) telefonul acela care te trezeşte la 8 dimineaţa după o noapte lungă şi furtunoasă; telefonul care te ceartă după 1 oră de somn.
           ...
Şi cu toate astea, ce ne-am face fără ele.

Frustrări locale, part 2.

1 comments
              Bine...dacă tot am ajuns la Parcul Mihai Eminescu, să trecem puţin şi podul. Doar că, oh nu(!) iar pavele măcinate, puse de prin iarna anului acesta, dacă nu mă înşeală memoria. Am reuşit să găsesc şi proiectul, ca să mă amuz puţin- care spune cam aşa :
“                                           
   Reabilitare podete
Au fost avute in vedere urmatoarele categorii de lucrari:
-  desfacerea pardoselii din mozaic a parapetului din lemn de brad si a longrinelor metalice,
-  refacerea caii din material durabil antiderapant, beton amprentat,
-  refacerea parapetului cu lemn de stejar tratat special pentru a rezista fenomenului de inghet – dezghet si ploi amplasat pe longrine metalice noi,
-  lucrari de tencuieli decorative a fetelor laterale ale elevatiei din beton.                           “

                Firma cu pricina se numeşte TUD Business Consulting, şi spune aici că s-au ocupat şi de lac, şi de fantâni arteziene; bravo lor, n-am nimic deştept de spus pe tema asta. Termenul de finalizare al investiţiei cică ar fi fost august 2008, dar asta e cu totul altă problemă. http://www.tudconsult.ro/proiecte_detalii.php?proiect=9
                Lăsând la o parte şanţurile, nisipul şi pavelele, vreau să discut puţin şi despre site-ul primăriei, http://www.primariabt.ro. Site-ul nu mă pun să-l critic, nu am ochi pentru aşa ceva, deşi pot spune că-mi place albastrul din fundal. În schimb, aş dori să ma leg puţin de altă marcă gen „ultimii oameni”™ : “Botoşani- oraş european”. … … ce fain sună. Şi acolo, pe dreapta, unde zice frumuseţea asta de minciună se găsesc câteva  bullet-uri, gen : “Parcul regional de agrement turistic şi sportiv Cornişa” şi „Reabilitare şi modernizare străzi urbane în municipiul Botoşani” (nota mea: diacriticile îmi aparţin). Lucrurile devin iar amuzante (dont they always?) când încerci chiar să intri pe link-uri, să verifici şi tu lucrurile astea care se întâmplă pe lângă tine şi nimeni în afară de ei -indivizii de la Primărie- nu le vede. Probabil că nu se aşteptau chiar ca cineva să intre pe site, sau să se simtă norocos când dă click-ul cu pricina, astfel că paginile de fapt nu există, ce apare însă, este demn de consemnat, şi spune tot : “Proiecte europeane”, şi...blank. Uneori golurile pot spune mai multe decât cuvintele.  Plus, you know :   
Activităţi derulate: 
  - Reabilitarea şi modenizarea străzilor Calea Naţională, strada Uzinei, Împărat Traian, Tudor Vladimirescu, Petru Rareş, Sucevei 
- Lucrări de pregătire a suprafeţelor carosabile şi pietonale 
- Lucrări de borduare 
- Reabilitarea gurilor de scurgere a capacelor carosabile şi răsuflători 
- Lucrări de reabilitare şi modernizare a suprafeţei carosabile 
- Reabilitarea trotuarelor 
- Realizarea de piste pentru biciclişti în zonele de intrare în municipiu şi între grupurile mari de şcoli 
- Extinderea suprafeţei carosabile în sectoarele unde spaţiul de siguranţă permite trecerea la patru benzi de circulaţie 
- Reabilitarea lucrărilor de semnalizare rutieră 
- Refacerea cadrului natural 
Valoarea proiectului: 10.266.265 de euro. 

Frustrări locale, part 1.

0 comments
                Valul de frustrări este foarte mare în dimineaţa asta de 8 spre 9 august, deci articolul va fi măricel, dar rupt pe bucăţele, part one.
   
                Din secţiunea “Trăim în România şi asta nu mai este de mult o scuză”; săturat sa umblu prin gropi, nisip şi să fac echilibristică pe bordurile din oraş, vine urmatorul val de frustrări. Privesc cu ochi nedumeriţi, şi îmi amintesc cum lăudam oraşul meu natal colegilor de cămin şi indivizilor din alte oraşe, şi cum le spuneam să vină în vizită dacă prind ocazia, înflorind cu motivaţie gen: “Botoşaniul e un oraş frumos- micuţ , dar cochet – păcat de indivizii care-l populează.” Partea tristă este că, nici cu asta nu mă mai pot lăuda. În momentul actual probabil orice botoşanean (mai ales cel care ţine plasa într-o mână, umbrela în alta, -încercând să-şi menţină echilibrul -, şi se uită pe partea cealaltă de spital şi-i vede pe ăilalţi ce frumos merg şi se întreabă de ce nu s-a gândit şi el să meargă pe acolo) realizează că suntem ultimii oameni, şi că avem un oraş-şantier, plin de jmekeri, maşini scumpe şi copii teribilişti.
                Ok, gata introducerea. Să încerc o prezentare cât se poate de sistematică, amănunţită şi obiectivă. Parcul Tineretului, de lângă Hotel Tineretului arată încă ok, însă, de aici încolo lucrurile se înfundă- în nisip, that is. Coborând pe Marchian nu putem să nu observăm cum porţiunea de la Biserică până şi inclusiv la Casa Sindicatelor este paralizată, dar şi amuzantă. După lucrări făcute cu viteza derivei continentale, conductele au fost montate, trotuarul umplut cu puţin pietriş şi nisip pentru ca ulterior să se fie aşezaţi omniprezenţii biscuiţi roş-gri. Partea amuzantă vine când realizezi că indivizii au lăsat intersecţia de la CS cu o gaură de 20 de metri pătraţi de nisip, de te crezi la mare, şi pe Marchian au început fix din mijloc- na, aşa se gândeşte treaba bună- şi lăsând bordura ca unică soluţie pentru a trece de zona cu pricina. Privind partea plină a paharului, măcar mai introduc o doză de pericol sau entuziasm în modulul meu de viaţă de vacanţă, punându-mă la grele încercări, gen alcool-test, sau antrenament pentru armată; na,ce să-mi zic.
                Privind înspre Parcul Mihai Eminescu, nu putem decât să ne convingem mai mult că suntem, repet: suntem ultimii oameni. Bulevardul Mihai Eminescu are o poveste interesantă pe care am aflat-o după numai câteva minute de cautări. Ok, deci Bulevardul a fost modernizat, refăcut, lucrat (oricum o numiţi, tot aia-i) de o firmă din Iaşi, Nova Construct Iaşi, gen. În momentul acesta, probabil sunteţi cu toţii la curent cu înfăţişarea post-bellum a bulevardului, pentru ca lucrurile pe care le spun să nu vină ca noutăţi. Citez : „Municipalitatea botoşăneană anunţă că patronul Nova Construct va fi nevoit să reia lucrările la o parte din Bulevardul Mihai Eminescu, după ce s-a constatat măcinarea trotuarului şi chiar a pavelelor...” gasit aici.
           -înainte

                Până aici nimic neobişnuit, lucrurile se macină, e firea lor;  Nova Construct are 500-600.000 lei garanţie de bună execuţie a lucrărilor în cont, nimic neobişnuit. Doar că, presat de criza financiară and shit, dom’ patron hotăraşte să moară puţin şi să-şi ia concediu; banii depuşi la BRD Iaşi dispar ca prin minune, iar firma intră in insolvenţă. Ce înseamnă lucrurile astea?...înseamnă că după ce Primăria a plătit 10 milioane de lei pentru „reabilitarea şi modernizarea” Bulevardului „Mihai Eminescu”, situaţia s-a stricat puţin, iar acum locul trebuie renovat din banii Primăriei. Yey. Alte surse: aici 1 si aici 2.
                     
 
Copyright © Blogul studentului în ţara de 38 de mii Blogger Theme by BloggerThemes & newwpthemes Sponsored by Internet Entrepreneur