Doar cuvinte, trei la număr am ales, care sună bine. Pot fi slogane, imperative luat separat, valabile pentru noi, sau referiri la multe alte lucruri care nu au legătură cu ceea ce am în gând când scriu aceste rânduri. O întrebare care s-ar cuveni, o întrebare pe care mi-am adresat-o în dese rânduri de când am început acest blog sau poate de când am început să gândesc ar fi : „De ce scriu/de ce aş scrie?”. Poate mai mult decât mine se întreabă cei 3 cititori care îmi citesc rândurile şi mă înjură în gând pentru că le pierd timpul. Răspunsul, al meu cel puţin, este că scriu pentru că: sunt om, gândesc, simt, văd, aud, miros, analizez, interpretez, compar, verific, trag concluzii(mai bune sau mai greşite); am idei, la fel ca alte câteva milioane de idioţi; simt ca într-o bună zi cu soare voi ajunge în măsură să schimb ceva- în bine, de preferat; pentru că simt şi văd că oamenii care chiar gândesc- şi care o fac şi bine- se feresc să vorbească despre unele lucruri în public, se feresc de atenţie, se tem de feedback negativ, ajungând la un nivel de mulţumire şi împăcare de sine în pofida lipsei de acţiune. Prea mulţi sunt cei care văd ce se întâmplă în jurul lor, înţeleg, şi realizând, îşi pleacă capul resemnaţi.
Mereu am fost de părere (deşi poate n-am arătat-o pe cât mi-aş fi dorit) că schimbarea -atunci când aceasta se impune- se face din interior spre exterior, de la parte spre întreg, de la individ spre societate, şi nu invers. Deşi consider foarte justă afirmaţia că, în calitate de român mă dau înţelept fără a şti nimic; sau că mă plâng prea mult de situaţia actuală, fără a propune alte soluţii sau acţiona în vreun fel, sunt de părere că suntem inutili dacă vedem ce este în jurul nostru şi pasăm povara gândului nostru următorului trecător, privind în schimb cu amărăciune şi melancolie de parcă ne-ar fi trecut vremea deja. Pe degeaba judeci pe cei care aruncă gunoaiele pe stradă, dacă tu arunci mizeria lângă coş; pe degeaba judeci un sistem politic, un conducător, un partid politic dacă în calitate de membru al societăţii civile nu te-ai interesat niciodată de ceea ce reprezintă toate acestea, dacă preferi să expediezi oamenii politici catalogându-i ca fiind „toţi la fel”. „Ignoranţa e binecuvântare” şi deci pentru fiecare individ este mult mai uşor să aibă o părere formată pentru el de către trusturile de presă, prieteni, familie – decât să se intereseze singur şi să-şi formeze singur convingerile şi valorile. Dar, destul despre asta.
Cred că una din problemele majore ale poporului român (şi de data aceasta propun o atitudine constructivă decât una critică, inutilă, în fond) şi nu spun nici o noutate prin asta- este mentalitatea. Nici 3xGuverne Boc nu ne-ar face atât rău pe cât ne-a făcut mentalitatea noastră. Românul este astăzi o figură încordată, cu spâncenele-ncruntate, rece către universul înconjurător şi poate nepăsător, constrâns. Românul este: omul cu grija zilei de mâine headliner pe lista priorităţilor; omul care a rostit cuvântul „criză” mai mult decât oricine de pe glob, mai mult ca pretext decât ca realitate obiectivă; este bătrânul în ochii căruia capitalismul ajunge înapoi la eticheta primită în timpul dictaturii ceauşiste; este omul care a pierdut înţelesul adevărat al spiritualităţii, speranţei, credinţei, înlocuindu-le cu speranţa filantropiei, luată ca o loterie; este uneori omul care se plânge că nu are ce pune pe masă, oamenilor care-i stau alături la masă în bodegă, la un şpriţ şi o ţigară; este privit ca cel care vine în ţara ta să te lase fără loc de muncă şi să te şi fure, pe deasupra; este uneori tânărul care lucrează 2 ani departe de familie, pentru ca la întoarcere să-şi investească munca într-o maşină scumpă; este cel pe care, de cele mai multe ori, haina îl face. Suntem cei care facem credite nu pentru a deschide o afacere sau pentru a investi, ci pentru a ne moderniza locuinţele. Sunt cel care mă plâng de măsuri drastice, conştientizând că dosarul meu de pensie e doar unul din milioanele obţinute ilegal. Sunt cel care primeşte şomaj şi munceşte la negru, cel care face evaziune fiscală, motivându-mi acţiunile prin „ăla fură mai mult decât mine”. Sunt cel care se plânge de faptul că salariile sunt mici, când de fapt câştig dublul salariului numai din şpagă. Sunt cel încojurat de hoţi, pe care-i fur...
Câte s-ar putea spune,..., dar oricum poate am spus cam multe, cert este că suntem printre cele mai contradictorii neamuri de pe pământ. Stă în puterea noastră, a fiecăruia, să încercăm să măsurăm idealurile noastre cu acţiunile noastre, şi să vedem în ce măsură se potrivesc, sau care se oglindeşte în care. Neparticiparea, lipsa de implicare, nepăsarea sunt de-a dreptul acte de laşitate şi trebuie sancţionate, însă pot fi şi stimulate prin puterea exemplului. Toţi ne folosim de cuvinte, însă trebuie să ne demonstrăm că suntem capabili să ne măsurăm cuvintele cu acţiunile; cuvintele neînsoţite de fapte sunt precum o maşină modernă şi strălucitoare fără motor, şi cu interiorul putrezit.
Sună a discurs de propagandă, sună a vorbe goale, sună a ce vreţi voi să sune, important este să fie ascultate, măcar şi de un om. Ideea este că sunt tânăr, şi voi avea pe tot parcursul vieţii mele tatuată-n cerebel ideea cum că sunt român, şi m-am săturat ca asta să fie un lucru rău.
Postări
